Despre

Dinamica lucidității

Realitatea este mai mult decât subiectivitatea colectivă, acumulată și recunoscută. Realitatea este să îl cunoști pe Dumnezeu și ceea ce face El. Mortificarea naturii umane prin păcat face ca în orice direcție relațiile noastre să înghețe, să se pietrifice (Ps. 135). Ca atare omul nu mai poate numi, nu mai poate defini, nu mai poate deosebi realul – privirea sa e de piatră.  Pentru că El Este Viu, existența nu poate fi încastrată formulaic, ci ea rămâne pulsatorie și în mișcare. Și pentru că omul o recunoaște, ea poate fi doar conformă cu tărâmul unde acesta fost așezat. În luciditate.

_____________________________________________________________________________________

Am ales dinamica lucida pentru că dintre mulţi gânditori/teologi/filozofi creştini pe care i-am citit Oswald Chambers îmi pare unul dintre cei mai acuţi observatori a ceea ce se întâmplă în trăirea creştină având o spiritualitate personală, nedogmatistă, cu un discurs foarte practic, dar şi abstract, în funcție de subiect.

Biblia afirmă credinţa în acest fel – conştientă – o actuare personală la nivelul intelectului a receptării mesajului evangheliei (Romani 10:17). De acord, există trepte ale maturizării credinţei, Sf.Apostol Petru le prezintă cu graţie şi îndemn, însă rămâne necesară aprofundarea spirituală, cât şi articularea realităţii lor într-o manieră catafatică, la vedere. Iluminarea, stilul concentrat, concis însă elocvent al devoţionalelor lui Chambers mi-au părut chiar depăşind exigenţele gânditorului secolului XXI, deprins cu firimituri post-moderne personalizate şi mai palatabile. Despre întâlnirea cu Iisus Hristos şi Cuvântul Său, cât şi despre trăirea religioasă creştină cred necesar un discurs, conştient, acut transparent, aproape chirurgical. Deoarece spiritualul creştin, definit prin exemplele biblice, nu trebuie confundat cu ezotericul sau misticul înrudit, nici cu organizaţionalul/canonicul sistematic bisericesc.

Devoţiunea conţine şi rugăciune, ambele se circumscriu comuniunii. Truistic, dar frecvent trecut cu vederea, acestea nu se pot realiza în absenţa unei comunicări cu dublu sens. Comunicarea este un act profund participativ, iar prezenţa integrală/folosirea facultăţilor superioare între interlocutori este un semn de respect. Ca atare momentele devoţionale ale apostolilor înainte de primirea Duhului Sfânt şi rugăciunile lor nu au putut fi decât acte de comunicare complete şi conştiente – beţia nu poate fi superlativul stării de treaz – acte la care Dumnezeu a participat de asemenea şi prin care oamenii au fost „născuţi din nou.”

Cred deci într-o viaţă a credinţei conştientă de sine şi mediu, având o spiritualitate biblică. Astfel vom putea dezvolta calitatea interioară în creştinismul nostru (pseudo-)milenar sau de ce nu, renaşterea lui, într-o dinamică lucidă deoarece puterea dată de Dumnezeu omului prin Duhul Sfânt nu este dată celor ingnoranţi sau inconştienţi, ci celor care menţin constantă legătura ce El, Adevărul.

%d blogeri au apreciat asta: