8 mai – Răbdarea credinţei

V 50, PM § Lasă un comentariu

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării mele.” Apocalipsa 3:10

Răbdarea este mai mult decât anduranţa. Viaţa unui sfânt este în mâinile lui Dumnezeu ca un arc şi o săgeată în mâinile unui arcaş. Dumnezeu ţinteşte uneori la ceva ce sfântul nu poate vedea, iar el întinde şi încordează, şi din când în când sfântul spune – „Nu mai suport asta.” Dumnezeu nu ascultă, ci continuă să întindă până când se ţinta Lui apare la vedere, apoi dă drumul săgeţii să zboare. Încredinţează-te în mâinile Domnului. Pentru ce anume ai nevoie de răbdare acum? „Chiar dacă mă va ucide, totuşi îl voi aştepta.” (Iov 13:15, KJV)

Credinţa nu este un sentiment patetic, ci o încredere viguroasă şi robustă care este construită pe faptul că Dumnezeu este dragoste sfântă. Nu Îl poţi  poţi vedea chiar acum, dar Îl cunoaştem. Naufragiul se întâmplă când nu este acea atitudine mentală care vine din a fi înrădăcinat în adevărul etern că Dumnezeu este dragoste sfântă. Credinţa este efortul eroic al vieţii tale, te azvârli pe tine în încredere fără frâu în Dumnezeu.

Dumnezeu a riscat totul în Iisus Hristos pentru a ne salva, acum el doreşte ca noi să riscăm tot ce ne aparţine printr-un abandon al încrederii în El. Sunt puncte unde credinţa nu a lucrat încă în noi, locuri care nu sunt atinse de viaţa lui Dumnezeu. În viaţa lui Iisus nu au fost astfel de puncte, şi nici în viaţa noastră nu trebuie să fie. „Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe Tine.” Înţelesul real al vieţii veşnice este o viaţa care se poate confrunta cu orice trebuie să se confrunte fără să se clatine. Dacă ne însuşim această viziune, viaţa devine o mare romanţă, o oportunitate pentru a vedea lucruri minunate tot timpul. Dumnezeu ne disciplinează pentru a ne aduce în acest loc central al puterii

5 mai – Judecată pe abisul iubirii

V 45, PM § Lasă un comentariu

„Suntem în ceasul când judecata trebuie să înceapă de la casa lui Dumnezeu.” 1 Petru 4:17

Slujitorul creştin trebuie să nu uite niciodată că mântuirea este ideea lui Dumnezeu, nu a omului; de aceea este un abis inimaginabil. Mântuirea este marele gând al lui Dumnezeu, nu o experienţă. Experienţa este doar poarta prin care mântuirea intră în viaţa noastră conştientă. Niciodată nu predica experienţa; predică marele gând al lui Dumnezeu care este în spate. Când predicăm nu proclamăm cum poate fi salvat omul din iad şi făcut moral şi pur; noi transmitem veştile bune despre Dumnezeu.

În învăţăturile lui Iisus Hristos, elementul judecăţii este întotdeauna scos afară, este semnul dragostei lui Dumnezeu. Niciodată nu simpatiza cu un suflet căruia îi este greu să ajungă la Dumnezeu, nu este vina lui Dumnezeu. Nu este treaba noastră să aflăm motivul pentru care este dificil acest lucru, ci de a prezenta adevărul lui Dumnezeu pentru ca spiritul lui Dumnezeu va arăta ceea ce este greşit. Testul de autenticitate al predicării este că ea aduce pe toţi la judecată. Duhul lui Dumnezeu va localiza pe fiecare faţă de sine.

Dacă Iisus ne-a dat vreodată o poruncă pe care El să nu fie în stare să o realizeze, ar fi un mincinos; şi dacă noi facem din inabilitatea noastră o barieră faţă de ascultare, înseamnă că îi spunem lui Dumnezeu că există ceva pe care nu l-am luat în considerare. Fiecare element de încredere în sine trebuie ucis prin puterea lui Dumnezeu. Slăbiciunea completă şi dependenţa trebuie să fie întotdeauna ocazia pentru  ca Duhul lui Dumnezeu să îşi manifeste puterea.

4 mai – Mijlocire Vicarială

V 41, PM § Lasă un comentariu

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sîngele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfînt.”

Fi atent să nu îţi imaginezi mijlocirea ca un instrument prin care să ne aducem simpatiile în prezenţa lui Dumnezeu şi să îi cerem ca El să facă ceea ce îi cerem. Abordarea lui Dumnezeu este posibilă doar prin identificarea vicarială a Domnului nostru cu păcatul. Avem „îndrăzneală să intrăm în locul preasfânt prin sângele lui Iisus.” Încăpăţânarea spirituală este cea mai efectivă piedică faţă de mijlocire, deoarece se bazează pe simpatia cu ceea ce nu credem că are nevoie de ispăşire în noi şi în alţii. Avem părerea că în noi sunt unele lucruri sunt bune şi virtuoase ce nu au nevoie să fie întemeiate în Ispăşire, şi chiar pe terenul „săţietăţii” produse de această idee nu putem mijloci. Nu ne identificăm pe noi înşine cu interesele lui Dumnezeu în alţii, iar mijlocirea devine o glorificare a simpatiilor noastre naturale. Ne dăm seama că identificarea lui Iisus cu păcatul înseamnă alterarea radicală a tuturor simpatiilor noastre. Mijlocirea vicarială înseamnă că înlocuim în mod deliberat simpatia noastră naturală cu interesele lui Dumnezeu pentru alţii.

Sunt prea încăpăţânat sau prea înlocuit? Prea răsfăţat sau prea desăvârşit în relaţia mea cu Dumnezeu? Iritabil sau spiritual? Hotărât să am propriul meu drum sau sunt hotărât să fiu identificat cu El?

3 mai – Mijlocire vitală

V 10, PM § Lasă un comentariu

„Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii,” Efeseni 6:18

În timp ce mijlocim, s-ar putea să ne dăm seama că ascultarea noastră îi va costa pe alţii mai mult decât ne-am gândit. Atunci există pericolul este să începem să mijocim din spimpatie cu cei pentru care Dumnezeu în mod gradat i-a ridicat într-o cu totul altă sferă ca răspuns  la rugăciunile noastre. Oricând păşim înapoi de la identificarea cu interesul lui Dumnezeu în alţii spre simpatie cu ei, atunci legătura vitală cu Dumnezeu s-a dus, am pus simpatia, consideraţia în calea noastră, iar aceasta este o mustrare deliberată faţă de Dumnezeu.

Este imposibil să mijlocomod vital dacă nu suntem perfect siguri de Dumnezeu, iar cel mai tare diluant în relaţia cu Dumnezeu sunt simpatia personală şi judecata personală. Identificarea este cheia mijlocirii, şi oricând ne oprim din a fi consecvenţi cu Dumnezeu, aceasta se întâmplă din simpatie, nu prin păcat. Nu este probabil ca păcatul să se interpună în relaţia noastră cu Dumnezeu, dar simpatia o va face, simpatia pentru noi înşine şi pentru alţii ne va face să spunem – „nu voi permite unui astfel de lucru să se întâmple.” Instantaneu suntem afară din relaţia vitală cu Dumnezeu.

Mijlocirea nu îţi lasă timp nici înclinaţie să te rogi pentru „sărăcuţul de tine.” Gândul pentru tine însuţi nu este ţinut afară, pentru că nu este nici un afară; tu eşti complet şi integral identificat cu interesele lui Dumnezeu în alte vieţi.

Discernământul este chemarea lui Dumnezeu pentru mijlocire, nu pentru găsirea de greşeli.

2 Mai – Pasiunea răbdării

V 02, AM § Lasă un comentariu

„Dacă întârzie, aşteapt-o.” Habacuc 2:3

Răbdarea nu este indiferenţă; răbdarea transmite idea unei stânci imense şi puternice care rezistă tuturor intemperiilor. Viziunea lui Dumnezeu este sursa răbdării, deoarece ea împarte o inspiraţie morală. Moise a rezistat, nu pentru că avea un ideal al dreptăţii şi datoriei, ci deoarece avea o viziune a lui Dumnezeu. El „a rezistat, văzându-L pe Cel nevăzut (Evrei 11:27)” Un om cu viziunea lui Dumnezeu nu este devotat unei cauze sau unui motiv anumit; el este devotat lui Dumnezeu Însuşi. Întotdeauna şti când viziunea este de la Dumnezeu din cauză că inspiraţia vine cu ele; lucrurile vin cu mărime şi tonus deoarece totul este energizat de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu îţi dă un timp spiritual, aşa cum I-a dat Fiului Său de fapt, al ispitirii în deşert, cu nici un alt cuvânt de la El, rezistă, iar puterea de a rezista este acolo deoarece îl vezi pe Dumnezeu. „Deşi întârzie, aşteapt-o.” Dovada că avem viziunea este că atingem mult chiar dacă nu am înţeles. Este un lucru rău să fii satisfăcut spiritual. „Ce voi aduce Domnului?” a spus Psalmistul. „Voi înălţa paharul mântuirii (Psalmi 116:12-13).” Ne pricepem să căutăm satisfacţie în noi înşine – „Acum m-am prins; acum sunt sfinţit de tot; acum pot să rezist.” Consecinţa Imediată este că  ne ducem pe drumul spre ruină. Întinderea noastră trebuie să depăşească înţelegerea noastră. „Nu ca şi când l-aş fi atins, şi că aş fi desăvârşit…”(Filipeni 3:12) Dacă avem doar pe experienţa noastră, atunci nu avem nimic; dacă avem viziunea lui Dumnezeu, atunci avem mai mult decât putem experimenta. Atenţie la riscul relaxării spirituale.

1 Mai – Credinţă, nu emoţie

V 01, AM § Lasă un comentariu

„Mi-am condus viaţa în credinţă, fără să-L văd” 2 Corinteni 5:7 (Moffat)

Pentru un timp suntem conştienţi de atenţiile lui Dumnezeu, apoi, când Dumnezeu începe să ne folosească în întreprinderile sale, ne luăm o privire patetică şi vorbim despre încercări şi dificultăţi, şi Domnul încearcă tot timpul să ne facă să ne facem datoria ca oameni obscuri. Nimeni dintre noi nu ar fi obscuri spiritual dacă ar putea face în sensul acesta. Putem să ne facem datoria când Dumnezeu a închis cerul? Unii dintre noi întotdeauna vor să fie sfinţi iluminaţi cu aureole aurii şi plini de inspiraţie, şi să fim constant la lucru cu sfinţii lui Dumnezeu. Un sfânt cu muchiile poleite nu e bun la nimic, este anormal, este nepregătit pentru viaţa zilnică şi este complet diferit de Dumnezeu. Suntem aici ca bărbaţi şi femei, nu ca îngeri pe jumătate, care trebuie să lucrăm în lume, şi să o facem cu o infinit mai mare putere pentru a rezista furtunii deoarece am fost născuţi de sus.

Dacă încercăm să aducem înapoi momentele rare de inspiraţie, este un semn că nu pe Dumnezeu îl dorim. Facem o obsesie din momentele când Dumnezeu a venit şi a vorbit  insistând că trebuie să o mai facă; pe când ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să facem este să „mergem prin credinţă.” Cât de mulţi dintre noi am stat singuri, în situaţia respectivă şi să spunem – „Nu pot să merg mai departe până când nu mi se înfăţişează Domnul.” El nu o va face niciodată, şi fără vreo inspiraţie, fără vreo atingere bruscă a lui Dumnezu va trebui să ne ridicăm. Apoi vine supriza – „Dece, El care era aici tot timpul, iar eu n-am ştiut.” Niciodată nu trăi pentru acele momente speciale, ele sunt surprize. Dumnezeu ne va da acele tuşeuri de inspiraţie când vede că nu suntem în pericolul de a fi dus departe de către ele. Nu trebuie să facem din momentele noastre de inspiraţie standardul nostru; standardul nostru este datoria noastră.

bărbaţi şi femei, nu ca îngeri pe jumătate, care trebuie să lucrăm în lume, şi să o facem cu o infinit mai mare putere pentru a rezista furtunii deoarece am fost născuţi de sus.

Dacă încercăm sp reintroducem momentele rare de inspiraţie, [atunci] este un semn că nu pe Dumnezeu îl dorim. Facem o obsesie din momentele când Dumnezeu a venit şi a vorbit  insistând că trebuie să o mai facă; pe când ceea ce Dumnezeu vrea ca noi să facem este să „mergem prin credinţă.” Cât de mulţi dintre noi am stat singuri, în situaţia respectivă şi să spunem – „Nu pot să merg mai departe până când nu mi se înfăţişează Domnul.” El nu o va face niciodată, şi fără vreo inspiraţie, fără vreo atingere bruscă a lui Dumnezu va trebui să ne ridicăm. Apoi vine supriza – „Dece, El care era aici tot timpul, iar eu n-am ştiut.” Niciodată nu trăi pentru acele momente speciale, ele sunt surprize. Dumnezeu ne va da acele tuşeuri de inspiraţie când vede că nu suntem în pericolul de a fi dus departe de către ele. Nu trebuie să facem din momentele noastre de inspiraţie standardul nostru; standardul nostru este datoria noastră.

Where Am I?

You are currently viewing the archives for Mai, 2010 at Dinamica Lucidă.