Cea mai măreaţă caracteristică pe care o poate expune un creştin este această deschidere complet descoperită înaintea lui Dumnezeu, care permite vieţii unei persoane să devină o oglindă pentru alţii. Când Duhul ne umple, suntem transformaşi, iar prin privirea lui Dumnezeu devenim oglinzi. Întotdeauna poţi vedea când cineva a privit slava Domnului, deoarece spiritul tău interior simte că el îl oglindeşte propriul caracter al Domnului. Fii atent la orice ar putea păta sau strica acea oglindă în tine. Aproape întotdeauna ceea ce o va păta va fi ceva bun – ceva bun, dar nu ceea ce este cel mai bun.

Cea mai importantă regulă pentru noi este să ne concentrăm să ne ţinem vieţile deschise pentru Dumnezeu. Să lăsăm orice altceva, incluzând munca, hainele, şi mâncarea la o parte. Ocuparea din partea lucrurilor ne înceţoşează concentrarea asupra lui Dumnezeu. Trebuie să ne păstrăm o poziţia în a-L privi, păstrând vieţile noastre complet spirituale pe deplin. Să lăsăm alte lucruri să treacă aşa cum vor; să lăsăm pe alţii să ne critice cum vor; dar să nu lăsăm vreodată ca ceva să întunece viaţa care “este ascuns cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Niciodată să nu lăsăm un stil de viaţă grăbit să deranjeze relaţia de rămânere în El. Cea mai dificilă lecţie pentru viaţa creştină este să înveţi cum să continui “privind ca într-o oglindă slava Domnului”

Aşteptăm să vină Domnul noi cu binecuvântările sale şi să ne salveze? El spune: “Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi…” Cea mai mare dificultate spirituală este de a te concentra asupra lui Dumnezeu, iar binecuvântările Sale constituie dificultatea. Necazurile ne fac aproape întotdeauna să îl privim pe Dumnezeu, dar binecuvântările Sale tind să ne distraga atenţia în altă parte. Lecţia de bază a predicii de pe munte este de a îngusta toate interesele noastre până când mintea, inima şi corpul sunt concentrate asupra lui Isus Hristos. “Priviţi la Mine…”

Mulţi dintre noi avem o imagine mentală: a ceea ce trebuie să fie un creştin, şi privirea la această imagine în vieţile altor creştine devine un obstacol în concentrarea noastră asupra lui Dumnezeu. Aceasta nu este mântuire-nu este suficient de simplă. El spune de fapt “Priviţi la Mine şi sunteţi mântuiţi,” nu “veţi fi mântuiţi într-o zi.” Vom găsi ceea ce căutăm dacă ne vom concentra asupra Lui. Suntem distraşi de la Dumnezeu şi iritabili cu El în timp ce El continuă să ne spună, “Priviţi la Mine şi veţi fi mântuiţi….” Toate dificultăţile, încercările noastre, îngrijorările noastre despre mâine vor dispărea când privim înspre Dumnezeu.

Trezeşte-te şi priveşte la Dumnezeu. Construieşte-ţi speranţa pe El. Indiferent câte chestiuni par să te preseze, fii hotărât să le dai la o parte şi să priveşti la El. “Priviţi la Mine…” Mântuirea este a ta în clipa în care priveşti.

Sunt eu în mod spontan la fel de bun faţă de Dumnezeu cum obişnuiam, sau aştept ca doar Dumnezeu să fie bun cu mine? Îl umple totul din viaţa mea cu bucurie, sau mă plâng constant din cauza lucrurilor care nu îmi convin? O persoană care a uitat ceea ce preţuieşte Dumnezeu nu va fi umplută de bucurie. Este minunat să îţi aminteşti că Isus Hristos are nevoi pe care noi să le întâmpinăm – „Dă-mi să beau” (Ioan 4:7). Câtă bunătate I-ai arătat în saptămâna trecută? A fost viaţa mea o reflectare bună a reputaţiei Sale?

Dumnezeu spune poporului său, „Nu eşti îndrăgostit de mine acum, dar îmi amintesc de un timp când erai.” El spune „Îmi amintesc …vremea logodirii tale…” (Ieremia 2:2). Sunt plin până la revărsare cu dragoste pentru Isus Hristos aşa cum eram la început, când mă dădeam peste cap pentru a-mi arăta devotamentul faţă de El? Sunt atât de îndrăgostit de El încât nu am nici o grijă unde m-ar conduce? Sau  caut să văd cât de mult respect primesc în timp ce măsor cât de multă slujire să Îi ofer?

În timp ce îmi amintesc ce îşi aminteşte El despre mine, s-ar putea să încep să îmi dau seama că El nu mai înseamnă pentru mine ceea ce obişnuia să însemne. Când se întâmplă lucrul acesta, ar trebui să permit ruşinea şi umilirea pe care aceasta le crează în viaţa mea, deoarece  va fi o tristeţe evlavioasă, deoarece „o tristeţe după voia lui Dumnezeu aduce pocăinţă…” (2 Corinteni 7:10).

Uneori suntem proaspeţi şi nerăbdători pentru a participa la o întâlnire de rugăciune, dar simţim aceeaşi prospeţime pentru lucruri atât de triviale ca lustruitul pantofilor?

A fi născut din nou din Duhul este o inconfundabilă lucrare a lui Dumnezeu, misterioasă ca vântul şi surprinzătoare ca Dumnezeu însuşi. Nu ştim unde începe – este ascunsă în adâncimile sufletului nostru. A fi născuţi din nou de sus este un început de durată, perpetuu şi etern. Acesta oferă tot timpul o prospeţime în gândire, vorbire şi trăire – o continuă surpriză a vieţii lui Dumnezeu. Stagnarea este o indicaţie că ceva în vieţile noastre nu este în acelaşi ritm cu Dumnezeu. Ne spunem nouă înşine, “Trebuie să fac  lucrul acesta sau niciodată nu o să se facă.” Acesta este primul semn de învechire. Ne simţim proaspeţi în acest moment sau suntem râncezi [învechiţi], căutând cu frenezie minţile noastre după ceva de făcut? Prospeţimea nu este rezultatul ascultării; ci vine de la Duhul Sfânt. Ascultarea ne ţine “în lumină după cum El este lumină…” (1 Ioan 1:7).

Păzeşte-ţi cu gelozie relaţia cu Dumnezeu. Isus s-a rugat “ca ei să fie una cum Noi suntem una” – cu nimic care să despartă (Ioan 17:22). Ţineţi viaţa continuu deschisă faţă de Isus Hristos. Nu pretinde că eşti deschis cu El. Îţi extragi viaţa din altă sursă decât din Dumnezeu însuşi? Dacă depinzi de altceva ca sursă a prospeţimii şi puterii tale, nu îţi vei da seama când lipseşte puterea Lui.

A fi născut din Duhul înseamnă mult mai mult decât gândim noi în mod obişnuit. Ne oferă viziune nouă şi ne ţine absolut proaspeţi pentru tot prin rezervele inepuizabile ale vieţii lui Dumnezeu.

Oricând Dumnezeu dă viziunea unui creştin, este ca şi cum îl pune în „umbra mâinii Sale.” (Isaia 49:2). Este datoria sfântului să tacă şi să asculte. Este un „întuneric” care vine din prea multă lumină – acela este timpul de ascultare. Istoria lui Avram şi Agar din Geneza 16 este un exemplu excelent de ascultare a unui aşa numit sfat bun în timp de întuneric mai degrabă decât a aştepta pe Dumnezeu să trimită lumina. Când Dumnezeu îţi dă o viziune şi apoi urmează întuneric, aşteaptă. Dumnezeu îţi va aduce viziunea pe care ţi-a dat-o realităţii din viaţa ta, aşteaptă sincronizarea Lui. Niciodată nu încerca să îl ajuţi pe Dumnezeu să îşi împlinească Cuvântul Lui. Avram a trecut prin treisprezece ani de tăcere, dar în acei ani suficiența de sine i-a fost distrusă. A crescut dincolo de punctul în care se baza pe propriul bun simţ. Acei ani de tăcere au fost un timp de disciplină, nu o perioadă de neplăcere a lui Dumnezeu. Nu este niciodată nevoie să pretinzi că în viaţa ta este bucurie şi încredere; doar aşteaptă-l pe Dumnezeu şi fii bazat pe El (vezi Isaia 50:10-11).

Am încredere vreun pic în carne? Sau am învăţat să merg dincolo de toată încrederea în mine însumi şi în alţi oameni ai lui Dumnezeu? Am încredere în cărţi şi rugăciuni şi alte bucurii ale vieţii mele? Sau mi-am pus încrederea în Dumnezeu Însuşi şi nu în binecuvântările Sale? „Eu sunt Dumnezeul Atotputernic…”-El-Shaddai, Dumnezeul Atotputernic (Geneza 17:1). Motivul pentru care suntem toţi disciplinaţi este pentru că ştim că Dumnezeu este real. Imediat ce Dumnezeu devine real pentru noi, oamenii pălesc prin comparaţie, devin umbre ale realităţii. Nimic din ceea ceea ce fac sau spun alţi sfinţi nu pot deranja vreodată pe cel care este zidit pe Dumnezeu.

Isus i-a spus “Dă-mi să beau” (Ioan 4:7). Cât de mulţi dintre noi se așteaptă ca Isus Hristos să stingă setea noastra când noi ar trebui să îl mulţumim pe El! Ar trebui să ne vărsăm vieţile noastre, să ne investim fiinţele noastre întregi, nu să tragem din El ca să ne satisfacem pe noi. “Îmi veţi fi martori…” (Fapte 1:8). Aceasta înseamnă că vieţi de devoţiune neînfrânate, incoruptibile şi pure faţă de Domnul Isus, care ne vor îl vor oferi satisfacţie oriunde ne-ar trimite.

Fiţi atenţi la orice care concurează cu loialitatea ta cu Isus Hristos. Cel mai mare concurent al adevăratei devoţiuni faţă de Isus este slujirea pe care o facem pentru El. Este mai uşor a-L servi decât să ne revărsăm complet vieţile pentru El. Scopul chemării lui Dumnezeu este satisfacţia Lui, nu doar să facem ceva pentru El. Nu suntem trimişi în luptă pentru Dumnezeu, ci să fim folosiţi de Dumnezeu în luptele Sale. Suntem noi mai devotaţi slujirii decât lui Isus Hristos Însuşi?

Chemarea lui Dumnezeu nu este o chemare de a-L sluji într-un fel anume. Contactul meu cu natura lui Dumnezeu îmi va forma înţelegerea chemării Sale şi mă va ajuta să realizez ceea ce doresc cu adevărat să fac pentru El; [apoi] slujirea care rezultă în viaţa mea mi se potrivește şi este o expresie a naturii mele. Chemarea vieţii naturale a fost afirmată de către apostolul Pavel – „Când I-a făcut plăcere lui Dumnezeu …să-L descopere pe Fiul Lui în mine, ca să îl pot predica pe El, [adică să Îl exprim pur şi solemn] printre Neamuri…”

Slujirea este o belşugul care se revarsă din viaţa plină de dragoste şi devoţiune. Dar propriu-zis, nu este nici o chemare, la aceasta. Slujirea este ceea ce aduc eu în relaţie şi este reflectarea identificării mele cu natura lui Dumnezeu. Slujirea devine o parte naturală din viaţa mea. Dumnezeu mă aduce în relaţia adecvată cu El astfel încât să înţeleg chemarea lui, şi apoi Îl servesc din motivaţia dragostei absolute. Slujirea lui Dumnezeu este darul de dragoste deliberată a unei naturi care a auzit chemarea lui Dumnezeu. Slujirea este exprimarea naturii mele, iar chemarea lui Dumnezeu este expresia naturii Lui. De aceea, când primesc natura Sa şi aud chemarea Sa, vocea lui divină răsună prin natura sa şi a mea iar clee două devin una în slujire. Fiul lui Dumnezeu Se descoperă în mine şi din devotament pentru El, slujirea devine modul vieţii mele de fiecare zi.

Când vorbim despre chemarea lui Dumnezeu, uităm cel mai important lucru, şi anume, natura Celui care cheamă. Sunt multe lucruri care ne cheamă astăzi. Unele dintre aceste chemări vor fi răspunse, iar altele nici nu vor fi auzit. Chemarea este expresia naturii Celui care ne chemă, iar noi putem recunoaşte chemarea doar dacă aceeaşi natură este în noi. Chemarea lui Dumnezeu este exprimarea naturii lui Dumnezeu, nu a noastră. Dumnezeu ţese providenţial firele chemării Sale prin viaţa noastră, şi doar noi putem distinge printre ele. Este prefirarea (strecurarea) vocii lui Dumnezeu către noi direct asupra unui anumit lucru şi [de aceea] este fără folos să căutăm opinia altei persoane despre aceasta. Raporturile noastre asupra priveşte chemării lui Dumnezeu ar trebui să fie ţinute exclusiv între noi şi El.

Chemarea lui Dumnezeu nu este o reflectare a naturii mele; dorinţele mele personale şi temperamentul meu nu sunt considerate. Atâta vreme cât eu rămân asupra calităţilor mele şi asupra trăsăturilor şi mă gândesc pentru ce sunt potrivit, niciodată nu voi auzi chemarea lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu mă aduce în relaţia corectă cu El, voi fi în aceeaşi condiţie în care a fost Isaia. Isaia era atât de acordat cu Dumnezeu, din cauza marii crize prin care a trecut încât chemarea lui Dumnezeu i-a străpuns sufletul. Majoritatea dintre noi nu putem auzi altceva decât pe noi înşine. Şi nu putem auzi nimic din ceea ce spune Dumnezeu. Dar să fim aduşi în locul în care putem auzi chemarea lui Dumnezeu înseamnă să fim schimbaţi profund.

Nimeni nu experimentează sfinţirea completă fără să treacă printr-o „înmormântare albă” – înmormântarea vieţii celei vechi. Dacă nu a avut loc niciodată acest moment crucial al schimbării prin moarte, sfinţirea nu va fi mai mult decât un vis alunecos. Trebuie să aibă loc „o înmormântare albă”, o moarte cu o singură înviere – o înviere în viaţa lui Isus Hristos. Nimic nu poate învinge o astfel de viaţă. Are unitate cu Dumnezeu pentru un singur scop – să fii martor pentru El.

Ai ajuns într-adevăr în zilele tale de pe urmă? Ai ajuns adesea la ele în mintea ta, dar le-ai trăit în realitate? Nu poţi muri sau merge la înmormântare într-o stare de spirit entuziastă. Moartea înseamnă că încetezi să fii. Trebuie să fii de acord cu Dumnezeu şi să te opreşti din a fi tipul de creştin truditor ce ai fost. Evităm cimitirul şi refuzăm continuu propria noastră moarte. Nu se va întâmpla prin efort, ci prin a fi supus până la moarte – fiind „botezaţi în moartea Lui.”

Ai avut „înmormântarea ta albă” sau îţi amăgeşti pios sufletul? A fost vreun punct în viaţa ta pe care să îl marchezi ca ultima ta zi? Există vreun loc în viaţa ta către care să te întorci cu umilinţă şi recunoştinţă copleşitoare, astfel încât să proclami cu onestitate proclami, „Da, atunci, la ‚înmormântarea mea albă’ am făcut un angajament cu Dumnezeu.”

„Căci voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră…” (1 Tes. 4:3) Odată ce realizezi că aceasta este voia lui Dumnezeu, vei intra în procesul sanctificării ca un răspuns natural. Eşti dispus să experimentezi acel „înmormântarea albă” acum? Vei fi de acord cu El că aceasta este ultima ta zi de pe pământ? Momentul acordului depinde de tine.

Dumnezeu nu a adresat chemarea către Isaia; ci Isaia l-a auzit pe Dumnezeu spunând, „Cine va merge pentru noi?” Chemarea lui Dumnezeu nu este pentru cei câțiva speciali, ci este pentru toți. Dacă auzim sau nu chemarea lui Dumnezeu depinde de starea urechilor mele; și ce aud depinde de dispoziția mea. „Mulți sunt chemați, dar puțin sunt aleși,” adică puțin se dovedesc ei înșiși cei aleși. Cei aleși sunt cei care au intrat într-o relație cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, în care dispoziția lor a fost alterată, iar urechilor le-au fost destupate, iar ei vor auzi vocea șoptită care va întreba tot timpul, „Cine va merge pentru noi?” Nu se pune problema singularizării de către Dumnezeu a unui om și indicării, „Acum, du-te.” Dumnezeu nu a așezat o constrângere puternică asupra lui Isaia; Isaia a fost în prezența lui Dumnezeu și a auzit chemarea întâmplător și a realizat că nu poate spune, cu o conștiință liberă, nimic altceva, decât „Iată-mă, trimite-mă.” Scoate-ți din minte idea de a-L aștepta pe Dumnezeu cu constrângeri și pledări. Când Domnul nostru își cheamă ucenicii Săi nu este nici o constrângere din exterior. Insistența pasionată și tăcută a Urmează-Mă a fost rostit oamenilor cu fiecare putere trezită de tot. Dacă lăsăm Spiritul lui Dumnezeu să ne aducă față în față cu Dumnezeu, și noi vom auzi ceva asemănător cu ceea ce a auzit Isaia, vocea șoptită a lui Dumnezeu; și în deplină libertate vom spune: „Iată-mă, trimite-mă.”